Tu ești Mircea?

Atunci când vrei să cunoști mai bine o persoană influentă și celebră, încearcă să porți tu un dialog cu aceasta, nu să crezi tot ce apare pe internet. Amândoi venind din două orașe aproape identice, Beclean pe Someș și Buhuși, am vrut să aflu povestea lui Mircea Popa, cunoscut și sub numele de Mircea Bravo, un vlogger care a pornit de jos, iar acum deține propria firmă de publicitate și creează content nonconformist și original.

Cum a început proiectul Mircea Bravo? De ce BRAVO și cum a fost evoluția de la farse simple până la scenete cu regie?

Până la prima farsă a fost și acolo un drum. Am descoperit, în primul rând, ce-mi place și anume interacțiunea socială, mai ales cu necunoscuți de pe stradă. Undeva prin 2014 l-am luat pe Cristi, un prieten de-al meu care avea 10 ani de experiență în televiziune, și i-am spus „Peste câțiva ani internetul o să explodeze. Hai să ne punem în pole-position, să facem ceva!” În 16 octombrie am pus primul video de pe pagina noastră.

La început puneam farse. Timp de 1 an de zile am făcut farse cu polițiști, cu femei de pe centură, cu preoți etc. După 1 an de zile ne-am dat seama că mulți începeau să ne recunoască și am schimbat tactica.

Undeva în 2016 am făcut următorul pas, am mers spre sketchuri, cu regie, cu actori, cu echipă de filmare. La început au fost multe schimbări logistice, de la cameramani până la actori, până în ziua de astăzi.

Pseudonimul de „Bravo” este o chestie de matematică, de legea atracției și cum te expui în public. Dacă o persoană intră pe pagina mea de Facebook, dă like, comentează etc, automat în momentul când scrie, în viitor, „Bravo” pe Facebook îi apare „Mircea Bravo” și ajung să fiu tag-uit în tot felul de poze de absolvire, deși nu am nicio tangență cu acei oameni. Pur și simplu asta este energia în care mă văd.

Cine te inspiră?

La început încercam să-mi găsesc ceva „idoli”, gen Rémi Gaillard sau Vitaly, și e foarte important să ai astfel de oameni când te apuci, dar după ce ai reușit să îți creezi o idee de content, e mai important să-ți găsești originalitatea. În momentul actual, cine mă inspiră sunt oamenii cu care lucrez atunci când facem un atelier de creație și fiecare vine cu ideile sale.

Cum a fost copilăria ta? Ce năzbâtii ai făcut când erai mic?

Din start voiam să fiu în centrul atenției. Fiindcă eram singur la părinți și la bunici eram cam singurul răsfățat, primeam de toate și îmi plăcea foarte mult matematica. Undeva la 5 ani o rugam pe bunica mea să-mi dea ridicări la putere, radicali, fracții, ea fiind și profesoară de matematică.

Undeva în clasa a X-a mi-am cumpărat un costum de manelist alb, din cap până-n picioare, cu ciocate albe șmechere, cu o cămașă cu umerii goi, franjurată și am mers la școală, fix la ora celui mai sever profesor. „Bună ziua! Am dormit mai mult. Mă primiți la oră?” i-am spus eu la 11:30 profesorului numai ca să atrag admirația celorlalți, uimirea, extazul.

Ai pomenit mai devreme de „bunica” ta? Cine este ea și de ce ai introdus-o în sketchurile tale?

Bunica aceea nu este chiar bunica mea, este pur și simplu o tanti foarte talentată. Ea pur și simplu a apărut ca o responsabilitate personală de a scoate în evidență talentul din Cluj, adică există mult aur neexploatat, iar aceste talente, din cauză că nu sunt la București nu prea îi vede lumea. Eu am văzut o oportunitate, mă pot folosi de chestia asta și lumea trebuie să știe cât de buni sunt. Această doamnă apărea la Look TV unde avea o rubricuță specială, și știind că e super deschisă, în momentul când i-am propus a și acceptat. Ea este tipul bunicii care ceartă, în loc să fie bunica iubitoare, de unde și hazul.

Știu că ai o colaborare cu oamenii de la The Epic Show și Improvertiții. Cum a apărut acest parteneriat?

Noi ne cunoșteam demult, fiind din Cluj, din aceleași medii, cam mai toți de la diferite televiziuni, eu am avut o emisiune la Look TV cam 6 luni. Acum avem un studio împreună unde încercăm să producem content online și suntem cumva asociați. Tibi Codorean ne ajută în fiecare săptămână pe partea de creație, iar ceilalți actori sunt foarte talentați și de aceea îi chem la filmări, fără ei nu am mai exista pe internet.

Poți să ne spui mai multe despre studenția ta?

În momentul când am ales să mă duc la Drept la UBB nu a fost chiar o decizie proprie și treaba asta se întâmplă cu majoritatea studenților. Iau niște decizii în necunoaștere de cauză. Probabil au un prieten, un vecin de la scara blocului care-i avocat și atunci vrea și el să devină avocat, iar eu am făcut faza aceasta din inerție. Bineînțeles, a mai apărut și presiunea părinților „Bă, termin-o, măcar să arăți la lume că nu ești prost!” Am terminat facultatea, dar după am decis că nu asta vreau, mai ales că orașul este unul plin de oportunități. Pentru mine este important să știi cu cine îți petreci toată ziua și cum. Cred că dacă într-un mediu juridic, fie penal sau civil, te confrunți cu divorțuri, cu arestați, cu probleme de genul, pur și simplu starea ta de spirit se plafonează. Eu nu mă vedeam lucrând în acest domeniu, nu m-aș fi simțit bine, vreau să fiu vesel, să văd oameni fericiți. Și asta se transpune și la mine la birou, tot timpul este bună dispoziție, râdem, trebuie să ne gândim la chestii faine. Normal că acesta este vibe-ul plăcut. Și acesta este motivul pentru care am renunțat.

În primul rând, nu eu am ales Dreptul, a fost o chestie din inerție, iar în al doilea rând, din punct de vedere matematic nu este profitabil ținând cont de valorile mele.

Ce te-a atras la Cluj?

Este pasul firesc, ca un cadou dacă pot să spun așa. Când copilul este silitor, părinții îl premiază trimițându-l la Cluj. Din nou, nu a fost o decizie ci mai mult „așa se face”. Acum 1 an și jumătate am avut oportunitatea să mă mut la București, dar am refuzat pentru că aici este mai ușor să crezi, să evoluezi și bănuiesc că este cea mai bună decizie.

Ești de acord să introduci în sketchurile tale studenți ca actori secundari?

Da! De multe ori chiar caut și-mi este foarte greu să găsesc. Fac o paranteză, aici problema este cu studenții de la Teatru. Ei își pun o poză de profil întunecată, cu spatele, cu un umăr și nu-mi pot da seama în cel mai scurt timp cum arată, cum joacă, nu-mi pot face o idee concretă despre ei. Trebuie să mai iau în calcul și echipa de producție, și locația, și îmi este foarte greu să-i găsesc. Normal, sunt deschis la astfel de chestii. Orice om care vrea să se implice eu îl primesc cu mare drag.

Ce ai putea să transmiți potențialilor vloggeri, unii dintre ei tineri studenți?

În primul rând să se gândească la ce le place, să fie hotărâți. Adică le place feedback-ul pozitiv, acțiunea de vlogging, recompensa financiară etc. Aceasta este o chestie foarte importantă, deoarece se observă pe cameră. Eu pur și simplu mă bucur de acțiunea de a filma, nu mă bucur nici de feedback-ul pozitiv, nici de recompensa financiară. Trebuie să-ți dai seama că acela este lucrul dorit și să-l vezi ca o treabă serioasă, nu ca o chestie „la mișto”. Totul ține de cât de mult timp investești în vloggul tău.

Spune-ne cum a fost experiența în timpul promovării NATO pentru campania din Parlamentul European?

Super tare! Este foarte interesant, deoarece în momentul când am început să fiu pasionat de chestia asta au și apărut ofertele, m-au și chemat la Parlamentul European și la NATO, m-am simțit foarte bine și mi-am dat seama că noi chiar avem un rol important. Trecând peste faptul că ești un brand, dacă vrem să facem o schimbare în lumea aceasta, prind intermediul nostru se întâmplă tot. Cumva te simți mai important dacă și oamenii de la vârful piramidei sociale apelează la tine.

Cât de mult s-au schimbat fanii tăi din 2014 până în prezent?

Aiaiaiaiai! Foarte, foarte mult! Această schimbare se vede cu ochiul liber deoarece targetul de vârstă tot crește. Consider că (lipsit de modestie) sunt singurul content de pe internet care poate fi urmărit de 35+. Adică maică-mea, care are 50 de ani, nu mai are la cine să se uite din țară, în afară de mine, pe on-line. Sunt o grămadă de oameni care nu mai stau pe TV, s-au mutat pe on-line, iar aceștia nu se pot uita la un vlogger de 18 ani. De aici și foamea pentru un asemenea content, pentru că ei nu au la ce să se uite înafară de mine și poate de alți câțiva.

Ce o să se întâmple cu proiectul Mircea Bravo pe viitor?

Bănuiesc că în 2-3 ani o să facem un film despre munca noastră, mai ales că în România turnarea unei pelicule a devenit din ce în ce mai ieftină, există scule profesionale, cam oricine te poate ajuta să montezi, editezi etc, actori destui și buni care cred că sunt cei mai importanți. Filmul o să fie pentru consumatori, în general, nu cu artă, în țară se fac foarte multe filme cu artă. Încerc să mențin conținutul spre direcția de entertainer, nu de influencer.

Ce sfaturi ai da studentului care, în momentul de față, citește acest articol?

În primul rând, să te gândești la ce ai făcut în ziua de ieri. De dimineață ai fost la curs, după la sală și așa mai departe, dar să te gândești la ce ți-a plăcut, cu ce ai rămas după ce ai fost, de exemplu la sală – posibil te simți mai bine, mai liber -, sau când ai ieșit cu prietenii te-ai simțit mai energic, și după ce descoperi chestia respectivă, încearcă să-l faci un obicei plăcut, ceva care să te destindă pe parcursul anului universitar sau, de ce nu, să o faci meserie.

La mine, la început, era faza cu farsele la necunoscuți, după mi-am dat seama că-mi plac foarte mult și ulterior am făcut o meserie monetizată din aceasta. Cred ca self-awareness se numește acum.

Ce părere ai despre OSUBB?

Mi se pare foarte tare! Adică, până la urmă, tot ce înseamnă evenimente în Cluj, de la TIFF la Untold sau Electric Castle, e făcut pe infrastructura studențească, cumva un pionierat. Te descurci în organizație, înseamnă că ai dreptul sau libertatea de a te implica în niște chestii super mișto. Voi sunteți principalii „vinovați” pentru viața aceasta superbă din Cluj, și este o deviză care trebuie să se păstreze. Cumva să le insuflați bobocilor că ceva foarte tare se petrece la voi, să se implice pro-activ.

Cum ți s-a părut spectacolul „Roastul lui Mircea Bravo” care a fost pe 13 octombrie?

Au fost foarte multe părți bune. În primul rând, partea bună e că s-au strâns 5.000 de euro pentru o tabără pentru copiii cu diferite probleme de sănătate. A doua chestie, mi se pare că a fost o mișcare foarte bună de PR. Nu a fost ideea mea să se facă, a fost altcineva care a propus, dar automat foarte multă lume a aflat de Mircea Bravo, pentru că 95% din populație crede că e un „retardat”, dar în urma spectacolului cumva și-au schimbat părerea și posibil să mă vadă și cu alți ochi. Lumea a putut înțelege umorul negru și că există vindecare și prin zâmbete. O parte mai puțin bună e că nu am fost eu bun la Roast și că nu l-am auzit prea bine. Cumva și poziția mea față de difuzoare a fost cam prost planificată, aveam eu o idee să nu aud glumele de dinainte, voiam să fiu autentic atunci când urcam pe scenă, și am prins cam 20% din glume. Râdeam mai mult din complezență, dar știu sigur, din cele auzite, că tot spectacolul s-a ridicat pe măsura așteptărilor.

Articol redactat de Andrei Mareș

Comentarii

comments