Crăciunul…cea mai magică perioadă din an, nu-i așa? Iubim cu toții sărbătoarea care aduce speranță și bucurie în sufletele oamenilor, dar, mai ales, îi aduce împreună. La masa festivă, pentru care mama s-a străduit enorm să plaseze ardeiul roșu perfect pe salata de boeuf, tata, care îi reamintește constant că totul e bine, iar bunicii, care admirau jucăriile primite alături de mine. Am să vă povestesc de Crăciunul copilăriei mele, care, cu toate imperfecțiunile sale, era întotdeauna perfect.
Nu-mi aduc aminte multe lucruri de când eram mică, deși știam și credeam cu siguranță că Moș Crăciun există. Sărbătorile, în special de iarnă, erau întotdeauna pline de pregătiri, de mâncăruri bune, daruri, mâini roșii de frig și buzunarele pline de bani sau recompensele colindei reținute numai pe jumătate.
În partea de nord-est a Moldovei, de unde sunt eu, tradițiile încă se țineau, cel puțin atunci. Copiii ieșeau în stradă la colindat, gazdele, deși încărcate cu treabă, le ascultau glasurile pline de inocență și veselie. Cadourile erau așezate frumos sub brad, sau în locul ascuns de mama pentru Moșul, iar masa de Crăciun…era plină. Nu o să uit niciodată acele mese, care mi-au făcut de fiecare dată sărbătorile minunate. Fața de masă roșie pentru ocazii speciale era pregătită, ghirlanda de brad frumos mirositoare decorată cu globuri și lumânări asortate, meniul, nu foarte complicat, dar destul cât să-ți umple golul din inimă, și din stomac.
Era cu totul altceva când eram toți la masă. Parcă toate neînțelegerile și disputele din familie, deși poate încă nerezolvate, erau date la o parte pentru a ne bucura de bucatele alese, de vinul păstrat și de Moș Crăciun. Se închina un pahar, pentru sănătate și noroc, și apoi, la mâncare. Sarmalele erau doborâte primele, bineînțeles, apoi friptura, salatele și la final cozonacul și nenumăratele feluri de prăjituri. Se mai spunea o glumă, o pățanie de la muncă sau o prostie de a mea, cum am reacționat la păpușa și setul de doctoriță de la Moșul, sau cum am fost așezată, în brațele acestui bătrânel cu barba albă, pentru a-i recita poezia învățată la școală, care se dovedea mereu a fi unchiul meu. Pe fundal, nu lipsea muzica de la televizor, sau filmele speciale difuzate numai în aceste perioade, pe care le asculta din colțul camerei și bradul mândru, împodobit cu toate globurile și decorațiunile posibile.
Mama, ea era sufletul acestor petreceri. O încânta nespus tot procesul, fie ele și necazurile din bucătărie sau frigul îndurat, pentru că ne aducea împreună. Pe mine mă fascina atmosfera, scoasă dintr-un film, chiar dacă nu era ninsoare afară sau nu primeam exact ce ne doream, dar totul era perfect. Dezastrul de după nici nu mai conta, căci ne făcuse să ne simțim aproape unul de celălalt, iar asta însemna mai mult decât orice.
Acum, când suntem mari, nu mai acordăm aceeași importanță Crăciunului, ori pentru că avem multe pe cap, suntem la sute de kilometri distanță, sau simțim că sărbătoarea și-a pierdut magia. Eu una, cred în continuare într-un Crăciun ca în copilărie, în care râdem, împărțim cozonac și tone de îmbrățișări.
Oricât de departe o să mă ducă viața, o să ajung mereu acasă, de Crăciun.
Articol redactat de Maria Urioc
