Creația de astăzi a fost scoasă la lumină puțin cam târziu, însă atunci când am citit-o ne-a încântat cu adevărat! Ne bucurăm când primim lucrări atât de frumoase și vă încurajăm să ne trimiteți în continuare, fie că este vorba de poezie sau proză, la adresa sacademic@osubb.ro cu subiectul #DeLaVoi! 💌
Vă invităm acum să lecturați acest text și să vă lăsați cuprinși de nostalgie și melancolie…
–
Când mă gândesc la trecut, îmi întorc privirile inevitabil spre copilărie. Știu că fiecare are trăiri diferite, sau cel puțin, așa mi s-a tot spus, dar cred că această etapă existențială aduce odată cu sine anumite laturi identice pentru toată lumea. Culorile erau de o intensitate rar întâlnită, prietenii erau la o strigare distanță (asta dacă nu trebuia să ne rugăm de părinții lor să le permită să ne vedem), toboganele erau adevărați munți la care trebuia să ajungem, pentru ca mai apoi să coborâm la vale ușor și lin, poveștile erau mai interesante, iar Soarele se încăpățâna să nu apună. De parcă uita, sau, pur și simplu, nu dorea. Era și el captivat de paradisul creat. Asta până când apărea în peisaj locțiitorul său, Luna. Aveam convingerea că aceasta aduce odată cu sine doar întuneric, frig și spaimă. Acum știu că aduce liniște, inspirație, răsuflu.
Când mă gândesc la prietenii mei, încă am în minte figuri pure. Aproape că le puteam simți inocența. Eram inundată de râsete, glume și vorbe încurajatoare. Joaca și atașamentul ne legau. Sau cel puțin, așa credeam. S-a dovedit în final că doar joaca ne lega. Încă pun la îndoială atașamentul. Acum văd doar fețe goale. Sunt indivizii aceia care îți par cunoscuți, dar nu știi de unde. Nu reușești să scapi de ceața așternută asupra memoriei tale. Dar eu știu. Eu nu am parte de ceață, ci lumină. Îi cunosc, dar nu îi recunosc. De fiecare dată când cineva întreabă de ei, simt un gol. Parcă mă trezesc la realitate și conștientizez cât de singură sunt de fapt. Toți oamenii față de care puteam jura că avem sufletele legate și drumurile intersectate în orice viață sau Univers, au ales ca în această viață și acest Univers să ne separăm, să învățăm să trăim pe cont propriu. E nefiresc ca o persoană să te cunoască atât de în detaliu, dar să îl numești străin. Astfel, îi percep diferit. Eu mă simt diferit. Nu știu dacă e de bun augur sau nu, dar cred că așa a trebuit să fie. Toate lucrurile bune trebuie să își găsească și un sfârșit. Altfel, nu evoluezi. Sau cel puțin, acesta este un alt lucru auzit în mod repetat. Nu știu dacă evoluez. Mi se pare chiar că stagnez. Poate e o altă fațetă a progresului? Poate doar îmi ia mai mult timp să progresez? Poate. Deocamdată, Soarele meu nu apune. Și nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu îl las. Îmi place starea aceasta latentă. Îmi dă ocazia de a simți profund, de a asculta și de a mă asculta, de a insipra și expira zgomotos. În lumea mea, vântul nu mai răzbate, fluturii nu își fac dansul caracteristic, copiii nu râd, Luna nu apare. E o lume aproape mortificată, în ciuda cercului de foc de pe cer, dar senină. Știu că va trebui să îmi las Soarele să apună pentru ca, mai apoi, să revină în viața mea și mai luminos decât a fost vreodată. Dar deocamdată, nu o fac. Este tot ce mă mai leagă de ceea ce îmi părea familiar, iar acum nu mai e. Doar el a rămas. Așa că, profit.
Uneori simți când lucrurile se apropie de un sfârșit. Te învăluie un sentiment de nedrescris. Urmărești comportamentul prietenilor tăi schimbându-se, îți vezi persoana iubită devenind distantă, privești neputincios la schimbările cărora nu le poți face față. Încă. Știi înlăuntrul tău când ceva se sfârșește. Golul din stomac, nodul format în gât, inima cât un purice, și nu de spaimă, ci de confruntarea cu realitatea, furia și tristețea ce se iau de mână într-un dans în care te implică și pe tine, fără voia ta, sunt semnele unei conștientizări. Și acum… ce faci?
Dacă ar fi să aleg între un sfârșit brusc, grotesc și unul pe care îl privesc din depărtare, lucidă, și îl vizualizez aproape alergând spre mine, l-aș prefera pe cel spontan. Este dureros să vezi cum tot ce ai clădit se prăbușește în fața ochilor tăi, iar tu nu poți face nimic să îndrepți lucrurile. E ca și cum ai fi legat atât de strâns, încât orice mișcare devine intolerabilă, sau, ca și cum ai striga în gol. Un fel de vox clamantis in deserto. Dar nu toți avem norocul de a fi uitați de un astfel de sfârșit. Pe mine nu m-a ocolit, ci m-a lovit din plin. Și acum… ce fac?”
Ophelia expiră zgomotos, obosită parcă după vărsarea de sentimente de mai devreme. Se simțea ca și cum trăirile și emoțiile se răsfrângeau asupra spinării ei și trebuiau purtate în acest fel zi după zi. Ca și cum până și semnificația numelui o bântuia. Ajutor, asta însemna Ophelia. Părea predestinată la dependență. Dependența de ceilalți. Hotărâtă să lupte cu propria soartă, adolescenta i-a promis femeii Ophelia că va fi descurcăreață pe cont propriu, că va scăpa de acest blestem ce o leagă de alți oameni.
Dar acum … Lucrurile sunt diferite. Când tot ceea ce a cunoscut vreodată se schimbă, când prietenii o părăsesc, iar singurătatea o învăluie, se gândește tocmai la numele ei. La soarta ei. Ce trebuie să faci pentru a-ți schimba destinul? Îți poți face Soarele să apună sau să răsară mai repede decât trebuie? Decât e sortit? Ura faptul că acum, în întunericul camerei sale, martoră la atât de multe momente din viața ei, avea nevoie de măcar o singură persoană din trecutul ei. Una cunoscută sufletului ei.
Această ipostază devenise familiară tinerei. Însă, cu fiecare apus și răsărit, a devenit mai ușor de trăit. Se spune că timpul le vindecă pe toate. Poate da, poate nu. Pentru fiecare e diferit. Și chiar dacă Ophelia nu e încă vindecată și nu crede că va fi vreodată în totalitate, se îndreaptă spre bine. Binele se îndreaptă spre ea. În sfârșit, Soarele ei va apune. Și acum… Ce va urma?
–
