Fangirls, fandoms, frenezie: Tot ce trebuie să știi despre comunitățile de fani

Rutina mea de sâmbătă dimineața a constat, în ultimele zece săptămâni, în căutarea cu sufletul la gură pe toate rețelele de social media date de bunul Dumnezeu, printre fan accounts și live-uri pixelate de pe TikTok, melodiile surpriză cântate de Taylor Swift în noul său turneu. Am urlat puțin pe dinăuntru când a cântat Would’ve, Could’ve, Should’ve în Nashville și a crescut inima în mine când am văzut că o să apară, într-un final, Speak Now (Taylor’s Version), de parcă aș fi fost și eu în audiență și nu la mine acasă, pe canapeaua din sufragerie.

Îmi însușesc cu mândrie statutul de fangirl, alături de o mare parte din tinerele (și tinerii, de ce nu?) de azi și nu pot să nu mă întreb: cum am ajuns aici? Cum sunt văzute comunitățile de fani de către cei din jur și ce înseamnă să faci parte dintr-un astfel de grup?

A fost odată ca niciodată…

Am tinde să credem că înainte de Swifties, Beyhive și BTS Army, comunitățile de fani datează de prin anii ’50-’60, din vremea în care era în vogă să te îmbraci cu o fustă mini, niște pantofi stiletto și să faci furori la un concert The Beatles. Sau, cine știe, să-l vezi cântând live pe Elvis Presley și să fie apogeul vieții tale. Dar înainte de Beatlemania, Bieber Fever și alte asemenea a existat Lisztomania, care nu era o glumă răutăcioasă adresată fanelor lui Franz Liszt, ci o boală psihică tratată ca atare. Lisztomania, așa cum o descria scriitorul Heinrich Heine, era o „reacție isterică” la compozitorul maghiar și la concertele sale. Zvonurile spun că lisztomaniacele se băteau pe mănușile și batistele muzicianului, iar când acesta rupea o coardă de pian, încercau s-o ia pentru a-și face brățări din ea. Pe scurt, ce considerăm noi acum interese manifestate poate puțin prea intens era văzut ca o condiție mult mai serioasă pe vremurile în care orice emoție feminină pe care bărbații n-o înțelegeau era clasificată drept isterie (o boală eliminată din Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale în 1980. Gee, I wonder why).

Standarde duble?

Cât de des ai auzit clișeul de „fană sărită de pe fix”, care izbucnește în plâns când își vede artistul preferat pe scenă și e gata să te nimicească dacă îndrăznești să-i ataci favoriții? Cum de termenii folosiți în domeniu pentru a descrie diferite tipuri de fane mereu par să aibă o conotație negativă? Spre exemplu, în anii ‘60, groupies erau acele fane ale cântăreților pe care le interesa doar cum arată aceștia, nu și arta lor, iar acum e un termen menit mai mult să le descrie pe cele obsedate de actorii unui film sau unui serial în detrimentul storyline-ului. Altă definiție, cea de shipper (care vine de la „relationshipper” – adică fan al anumitor relații romantice din filme, seriale, cărți etc.) e folosită pentru a insinua o superficialitate a celor ce se încadrează în categorie. Oricum ai pune-o, statutul de fangirl vine la pachet și cu trăsături precum nebună, superficială sau mult prea emoțională. În schimb, nu prea auzim discursuri de genul despre ultrași, deși la meciurile de fotbal din întreaga lume încep să aibă loc din ce in ce mai multe invazii de teren, aruncări de rachete și alte incidente care pun în pericol vieți omenești.

Există vești bune, totuși: acest dublu standard începe să fie observat și criticat din ce în ce mai des. Și ca să nu te las cu un gust amar legat de societatea plină de prejudecăți în care trăim la final de articol, uite un articol de la Vogue India în care se abordează subiectul. A, și în caz că nu știai ce să faci pe data de 7 iulie, apare Speak Now (Taylor’s Version). Zic și eu.