Câteodată mai primim lucrări fascinante de la cititorii Sfertului și nu putem decât să ne bucurăm de ele. Considerăm că fiecare tânăr trebuie să aibă dreptul la o platformă prin care să își expună arta, gândurile, ideile. De aceea, ne dorim să facem exact acest lucru!
Azi savurăm un text de la Mihalache Corina Elena, așa că așezați-vă confortabil, și lăsați-vă purtați către neant…
–
Tu, Lucefere, văpaie a patimilor mele înflăcărate, suflu al pasiunii mele candide, renunțarea la orgoliul meu mult prea mândru, ucigaș al minții mele prinsă-n castitate.
Inima-mi vorbește doar de tine și vorbește atât de mult încât deja ai putea spune că este chiar a ta. Încerc să o amuțesc, dar parcă începe să-și urle amorul din ce în ce mai tare și să-mi destrame coastele. Nu vezi tu, oare, că sunt pierdută într-o mare de tine? Mai bine dibuiesc pietrele cu vârfurile degetelor prăfuite și m-aș pierde în întunericul tău decât să orbesc nefericită în lumina altuia. Mi-aș jertfi propria fire și întreaga vitalitate pentru a te putea oglindi în irisul meu, de aș putea fi vânt sub bărbia ta ca apoi să îți mângâi lobul urechii ascuțite cu care auzi toate tainele universului. Ești a mea sfântă doleanță, de te-aș putea șopti pe aripile îngerilor, aș face-o, dar raiul este deja prezent când știu că noi doi coexistăm. Nu mi-am dat seama că eram amețită de aburii prezenței tale, beată și împăcată, ci abia atunci când am rămas fără, am intrat într-un sevraj nebun, într-o violentă frenezie a propriului meu declin, a nopților neiertătoare secunde ce se frâng în țesuturile mele. Membrele mi-s întotdeauna moi pentru tine și cred că asta este întocmai problema, creierul începe să comande fără noimă și gura îmi devine prea slobodă și repezită pentru a rosti cuvintele pe care vreau, cu adevărat, să ți le spun. Natura este întotdeauna stăpână, încăpățânată, furioasă, dar eu îmi las propria natură să se deșire la picioarele tale ca să nu mai calci pe cimentul aspru. De ar trece douăzeci de ani și mi-ai bate la ușă, eu mi-aș preface mâinile în lăcaș sfânt al iubirii mele pentru a te putea adăposti în el, de viața mi s-ar repeta, ai fi tu, tu și iarăși tu. Te-aș căuta în cele mai bătrâne păduri, în toate scorburile copacilor și în fiecare frunză, să te caut în toate poeziile lui Petrarca pentru a sa Laură. Tu, al meu Luceafăr. A plouat aseară și parcă a plouat în lipsa ta. În fiecare strop te reflectai tu și pe fiecare l-am privit drăgăstos. Am întins mâna pentru a te prinde, atunci mi-ai ajuns în palmă și am sărutat fiecare tu în parte. Începea să plouă și mai tare, pare că ți-a plăcut să fii dezmierdat.
Tot ce pot face este să îmi întind ața roșie la balcon pentru a spânzura trupușoarele firave ale florilor amintirii tale, fantomă vie pe care o revăd atunci când mă scufund în paradisul negru al ochilor mei. Tot vi ca după să pleci și mă lași, mă lași să tânjesc după tine și fumul pe care l-aș inhala ca pe cel mai curat aer. Între noi este un ocean de timp și secunde, ești doar un om de altfel, dar ai puterea de a înțelege că timpul este atât de scurt. Marea din ochii tăi și pământul din ai mei sunt perfect contrare, căci de erau două mări, mureai din lipsa rodului și de erau două pământuri, erau numai războaie.
Nu îmi place cafeaua și asta se prea bine știe, dar cu tine aș gusta si zațul care mi s-ar părea cel mai dulce.
Text apărut și în revista „Armonii culturale”
–
Dacă vrei să o susții pe Elena în parcursul ei de scriitoare, și să mai citești alte lucrări, accesează-i blogul folosind acest link.
P.S: Dacă și tu ești pasionat de scris și vrei să împărtășești acest lucru, nu uita că îți așteptăm textele pe sacademic@osubb.ro.
