„Nu mi-am imaginat nici în cele mai aprige vise ale mele că voi ajunge în al doilea an de facultate la Cannes ca jurnalist.”
Aceasta a fost prima replică a Oanei Balaci, studentă în anul al doilea la Facultatea de Teatru și Film din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Și uite, totuși, se poate!
Am avut plăcerea de a purta o discuție faină și deschisă cu Oana despre experiența ei la vestitul „Festival de Cannes” și vreau să vă portretizez și vouă o frântură din trăirile ei de acolo.
Oana a ajuns relativ întâmplător pe meleagurile Rivierei Franceze în urma unui casting pentru figurație din Sibiu. Mi-a povestit despre cum a participat 11 ani de zile într-o trupă de teatru și mereu a cochetat cu ideea de a juca în diferite spectacole de teatru sau filme de amatori. A ajuns la ea informația că se caută figurație pentru „Sibiu 89”, următorul film al regizorului Tudor Giurgiu. Stând la povești cu fetele de la casting, a primit invitația de a participa la un alt proiect care urma să fie filmat peste două zile în Cluj.
Profitând de ocazie, a ajuns pe platoul filmului lui Cristian Mungiu, „RMN”, unde a participat timp de șase zile. Aflând că premiera filmului va avea loc la Cannes doar trei luni mai târziu, Oanei i-a venit ideea de a participa ca jurnalist în cadrul festivalului.
„E ca și cum aș fi spus că la anul mă duc la Oscaruri. Nimeni nu se gândește la chestia asta. Ne gândeam, a, dăm 1000€ și mergem și noi, ca săracii.” – din păcate, nu a fost chiar așa simplu.
La încurajările unui profesor de la facultate și ale lui Răzvan Penescu de la LiterNet, Oana s-a înscris pentru a afla dacă este acreditată sau nu la Cannes.
„Eram chiar cu OSUBB-ul, în Vamă. Când am aflat că m-au acceptat am început să urlu prin camping.”
Festivalul a durat 12 zile. După prima săptămână, Oana mi-a povestit că a rămas ușor dezamăgită de experiența festivalului în sine.
„Nu mi se părea foarte diferit de TIFF.”
Își făcuse o rutină. Vedea filme, scria, mânca, dormea. Cam la asta s-a rezumat prima săptămână a festivalului. Totuși, după o săptămână a intrat în ritm și a început să înțeleagă „the ins and outs”. Ca să prinzi red carpet-ul trebuie să te informezi singur și să știi care film apare în premieră și care nu.
„La început îmi luam bilete la orice prindeam, efectiv la plesneală. Mereu când erau premierele pe red carpet ori trebuia să mănânc, ori mă duceam la alt film, tot timpul aveam altceva de făcut.”
Pe finalul festivalului, când nu mai avea niciun film de văzut, s-a gândit, totuși, să vadă ce e cu nebunia de pe red carpet. Erau puse scări de lucru de-a lungul covorului și dacă aveai noroc să prinzi o scară vedeai peste marea de oameni.
„La un moment dat, văd un tip blonduț, frumușel, la costum. Un actor, clar. Parcă îl cunoșteam de undeva. Văd că vine să facă poză cu tipul de lângă mine. Când colo, era Joe Alwyn, iubitul lui Taylor Swift. Proasta de mine, mare fană Taylor Swift, n-am făcut poză cu el. Am mai văzut-o pe tipa din Tomb Raider, Alicia Vikander și pe Gaspar Noé, un regizor argentinian foarte cunoscut. A, și pe Michelle Williams asta în ultima seară când mă prinsesem cumva care-i treaba cu red carpet-ul.”
Cumva, Oana a rămas dezamăgită pentru că ar fi putut să vadă mult mai multe celebrități de pe red carpet dacă ar fi fost puțin mai informată. Pe covorul roșu au mai apărut vedete precum Shakira sau Bella Hadid, pe care, din păcate, nu a reușit să le vadă.
„Eu, ca o floricică, habar n-aveam de nimic.”
Am întrebat-o, evident, ce film i-a plăcut cel mai mult. După 25 de filme văzute în 10 zile, majoritatea au trecut pe lângă ea, dar un film care chiar a marcat-o profund este „Burning Days”, regizat de Emin Alper. Un film turcesc, un fel de „De ce eu?”, dar mult mai dark, după spusele Oanei.
Festivalul este o foarte bună oportunitate de networking, lucru care, din păcate, pe Oana nu o prea interesează. Singura persoană cu care chiar a stat de vorbă a fost Irina Margareta Nistor, cu care a ajuns în discuții la insistențele lui Răzvan.
Pentru Oana, pe lângă experiența unică oferită de „Festival de Cannes”, mi-a spus că a fost și prima dată când a plecat singură din țară.
„Chestia asta m-a dezvoltat foarte mult, nu numai pe partea profesională, cât și pe partea de responsabilități. Totuși, trebuia să-mi port de grijă. Să dorm destul, să am trei mese. Să nu uit că și eu sunt importantă.”
În final, am întrebat-o pe Oana dacă asta e o experiență pe care ar vrea să o repete.
„Clar mă mai duc la anul! Chiar făceam mișto că ăsta a fost free trial-ul! Numai de la anul începe the real deal!”
Articol redactat de Stănășel Traute
