Sunt în Parcul Central din Cluj și pentru că e primăvară, în sfârșit, copiii au umplut locurile de joacă. Râsete, zgomot de trotinete, biciclete și mașinuțe pe pavaj și în depărtare un plânset. La câțiva metri de ei alți copii, mai în vârstă ce-i drept, conduc mașinile pe arterele aglomerate, iar alții îmbrăcați mai hazliu ridică o mașină parcată neglijent. O zi cu soare probabil tipică pentru mulți dintre noi.
Dar mie îmi amintește de o carte intitulată „Homo ludens”, adică omul care se joacă. Și cartea asta, sau mai bine zis autorul, Johan Huizinga (care e filosof al culturii și unul dintre fondatorii istoriei culturale moderne), argumentează că între copiii care conduc mașinuțe în parc și cei maturi care le conduc pe stradă nu există mari diferențe. Șoferii respectă fie ghidajele părinților, fie niște reguli de circulație… bine, șoferii de pe străzile noastre par uneori mai iresponsabili decât cei din parc, dar asta e altă discuție.
Revenind, deși obișnuința, rațiunea, sau chiar normele sociale ar spune că polițiștii care au sancționat șoferul pentru că a încălcat legea fac un lucru cât se poate de serios, dacă facem un pas în spate și îi punem lângă copiii din parc, aceștia par că joacă tot un joc dar la o scară mai mare. În timpul programului, deci în timpul jocului, polițistul aplică și respectă (sperăm) niște reguli, legi prestabilite de o autoritate recunoscută. Potrivit acestei mici definiții, copilul care participă sau inventează un joc (joc cu ale cărui reguli sunt majoritatea participaților de acord) și oprește jocul pentru că cineva trișează este… *muzică din filme* …un polițist. Jocul nu înseamnă lipsă de seriozitate sau de urmări efective. Conform lui Huizinga jocul determină, sau chiar creează cultură.
Știind aceste lucruri acum putem merge mai de parte și să comparăm cultura globală cu parcul. Sesizăm că totul e un joc. Muzica, dansul au început ca un joc. Lovirea unui lemn mare cu alte lemne mai mici pare un joc al copiilor, dar în esență cam asta e orice competiție mondială de tobe. Politica e și ea un joc, candidații trebuie să convingă copiii- votanții să îi aleagă pe ei pentru că ei au minge sau pentru că au făcut „autostradă” mandatul trecut.
Jocul nu doar că modelează o cultură și, ulterior, societatea, ci după cum am spus deja, o și creează. Prichindeii lăsați singuri, aproape inevitabil, se organizează și cumva instinctual creează reguli care evoluează în obiceiuri, cutume, și norme asemănătoare cu cele existente în societatea modernă. Și același instinct al jocului îl posedă și animalele, care din jocurile cu ceilalți pui deprind reguli de vânătoare, diferența fiind că ele nu pot interacționa în grupuri masive pe când noi avem nevoie de grup ca să supraviețuim.
De ce am scris acest text? Pentru că avem tendința să luăm totul mult prea în serios și asta duce la stres, anxietate și depresie. Când totul pare că merge prost, gândul că societatea e un mare joc, mai serios, dar un joc, poate să prindă bine și să dea speranțe pentru o rundă următoare mai bună.
Articol redactat de Cătălin Todea
