Arta este probabil cea mai mare formă de manifest pe care a avut-o și o va avea societatea.
Ea nu se rezumă la cuvinte, ea e valoroasă pentru că ne permite să interacționăm cu stări sau cuvinte. Andrei Tarkovsky spunea că arta ar trebui să fie privită prin ochii unui copil, să fie tratată ca un joc. Să te bucuri de momentul cât o privești, de esența și frumusețea ei, nu să te afunzi în gânduri guvernate de reguli logice: „Arta poate avea un efect direct asupra inimii tale ori nu are nici un înțeles.”
The Persistence of Memory (1931) este lucrarea lui Salvador Dalí care mi-a rămas întipărită pe retină de prima dată când am privit-o. Aș putea spune că mi-a persistat în memorie?
Hmm… Oricum, mult timp nu am căutat explicații referitoare la mesajul din spate. Când îl priveam, simțeam că mă aruncă într-o lume onirică, unde persistă singurătatea și liniștea.
Dalí era unul dintre artiștii care reflecta mult asupra vieții și intra uneori într-o stare de meditație profundă, lucru care-și lăsa amprenta asupra operelor lui. Lucrarea reprezintă o reflecție filosofică a trecerii timpului și are idei comune cu cele ale Teoriei Relativității, a lui Einstein.
Elementele autentice pe care opera le conține sunt acele ceasuri care par că se topesc. Prin ele, Dalí a vrut să sublinieze ideea că percepția omului asupra timpului este relativă, obiectivitatea dată timpului „comun” structurat în minute, ore, zile fiind anulată prin modul în care individul alege să-și trăiască prezentul.
Pe lângă fluiditatea timpului, Dalí subliniază și ideea de persistență a memoriilor. Musca și furnicile care roiesc pe ceasuri sugerează că asupra amintirilor acționează un fel de carie, care conduce către putrefacție – apare conceptul de uitare.
Bineînțeles că la fel ca orice altă operă de artă și Persistence of Memory a fost interpretată și reinterpretată în sute de feluri, unele mai profunde, altele poate mai puțin. Un lucru fascinant atunci când vorbim de o creație artistică, pe lângă rezultatul și mesajul din spate, este cum a prins contur opera. De unde vine inspirația?
Într-o mărturisire de-a sa, Dalí descrie ce s-a întâmplat în cele două ore în care a pictat tabloul și în ce lucru a zărit „muza”:
„Și în ziua în care am decis să pictez ceasuri, le-am pictat moale. S-a întâmplat într-o seară că m-am simțit obosit și am avut o ușoară durere de cap, ceea ce mi se întâmplă destul de rar. Am vrut să mergem la cinema cu niște prieteni și, în schimb, în ultimul moment, am decis să rămân acasă. Gala, însă, a ieșit oricum în timp ce mă gândeam să mă culc imediat. Pentru a completa cina, mâncasem un camembert foarte puternic și, după ce toată lumea a plecat, am stat mult timp la masă, meditând la problema filosofică a hiper-moliciunii pe care o pune brânza respectivă. M-am ridicat, m-am dus la atelierul meu, după obișnuința mea, am aprins lumina pentru a arunca o ultimă privire asupra picturii la care lucram. Pictura reprezenta o vedere a Port Lligat; stâncile zăceau într-o lumină alboreală, transparentă, melancolică și, în prim-plan, puteai vedea un măslin cu ramuri tăiate și fără frunze. Știam că atmosfera pe care reușisem să o creez în pictura respectivă avea să servească drept fundal pentru o idee, dar încă nu știam cel puțin ce va fi. Eram deja pe punctul de a opri lumina, când brusc am văzut soluția. Am văzut două ceasuri moi, dintre care unul atârna jalnic de ramura de măslin. Deși durerea de cap era acum atât de intensă încât mă chinuia, am pregătit febril paleta și m-am dus la muncă. Când, două ore mai târziu, Gala s-a întors de la cinematograf, tabloul, care avea să devină unul dintre cele mai faimoase, a fost terminat ”
Dacă Dalí a reușit să creeze o lucrare atât de reprezentativă, inspirându-se de la brânza moale pe care a mâncat-o la cină, poate că „muza” care ne lipsește se află de fapt sub ochii noștri, trebuie doar să o privim și să ne bucurăm de ea.
Redactat de Diana Popa
