Următorul articol reprezintă o selecție de întrebări și răspunsuri dintr-un interviu cu Paul Tănase. Artist vizual, maestru al Photoshopului și fan al “Americanismelor”, iată câteva dintre gândurile lui:

Giulia: O primă întrebare, dacă dorești să răspunzi.

Paul: Ascult, hai să-i dăm drumul.

Giulia: Cum a apărut pasiunea pentru artă digitală?

Paul: Nu prea știu ce să-ți zic. Ideea în sine de a mă apuca să mă joc pe Photoshop a apărut când aveam vreo 14-15 ani…Dar ce vedeți voi pe Instagram a apărut ca un răspuns la un job de agenție, care nu era neapărat super-mega creativ. Într-adevăr, ce făceam atunci avea impact și expunere, dar nu era tocmai creativ. Era mai degrabă într-o zonă business, o comunicare mai frumos vizuală, dar nu tocmai într-o zonă mai „cray-cray”.

Norocul meu a fost că fix în perioada în care eu aveam un job un pic mai stiff, ownerul agenției unde eram era foarte pasionat de artă și de la el am preluat apetitul pentru zona creativă. Inițial a fost mai degrabă o joacă strict de „hai să punem un animăluț în Victoriei, hai să facem o glumă cu un porc care zboară prin oraș”, ulterior încercând să transmit niște idei mai meaningful, care să reprezinte și evoluția mea, ca om, ca „artist” ( deși nu simt neapărat că sunt în zona aia). Deci de vreo 3 ani, ce fac eu pe Instagram a luat formă asta. Ideea în sine de a face design o practic de vreo…16 ani.

Diana: Perioadă destul de mare. Tot în zona de artă, știu că e puțin debatable întrebarea asta: Consideri că arta digitală este la fel de veritabilă ca arta clasică?

Paul: Uh…nu? Dar nu-mi place că nu consider asta. Cum vă ziceam că tipul care mi-a deschis mie apetitul pentru zona de artă…el e colecționar și eu, tocmai începând să fac chestii de genul ăsta, i-am spus că nu consider că fac artă. Răspunsul lui a fost că am sindromul impostorului…mi-a spus despre chestii psihologice, că țin prea mult la tehnică și prea puțin la idee, că ideea ar trebui să conteze de fapt și ce anume transmite ea oamenilor. Simt că sunt într-o perioadă în care fac tranziția de la a percepe arta clasică, cum mi-ai spus și tu, spre a-mi defini în capul meu că, în definitiv, totul e artă. Și în felul asta totul în jurul nostru devine artă. 

În ultima vreme o pun strict prin prisma faptului că artwork-ul respectiv îmi dă o stare și am ajuns să văd artiști strict digitali, care da, prin chestiile pe care le fac, prin artwork-urile lor, îmi dau o stare și îmi dau ceva ce în mod normal îmi iau de la artă clasică. […] E un pic mai tricky, cumva, ce fac eu, ce facem noi în zona digitală, dar…atâta timp cât cumva trezești o stare, da…eu aș bagă-o în categoria de artă. Fără a spune cu falsă modestie… simt că ce fac eu este undeva destul de jos, pe o scară a chestiilor artistice. Nu simt că transmit neapărat o chestie super puternică, deci automat nici nu-mi vine să o urc pe o scară să spun că „mamă, eu rup cu chestiile mele”. Nu, nu pot, dar dacă mișc un om sau doi, simt că pot să o pun în categoria aia.

Giulia: Am o întrebare, pentru fellow artists. Cum depășeșți tu blocajele artistice cu care se confruntă mulți artișți în ziua de astăzi, mai ales în era internetului?

Paul: Aici sunt cumva 2 direcții pe care răspund la întrebarea asta, pentru că o primesc destul de des. Pe de o parte, backgroundul de a lucra în publicitate, de a trebui să predau munca la termen, de a avea lucru cu deadline foarte strict, indiferent cât de creativ am fost…M-a făcut cumva să nu îmi prea permit astfel de blocaje creative. Pentru marea majoritate, us regular folks, mi se pare că blocajele creative sunt un mare bullshit, adică la modul „nu prea am chef, nu mi-a ieșit aia”, o ușoară fandoseală, pe care eu nu mi-o permit. Reacția mea când simt asta e să iau o pauză. 

Dar, în același timp, la un nivel și mai pragmatic dacă vrei…mi se pare că trebuie să ai niște shortcuts, o serie de vizualuri, ca și atunci când nu ai idei noi, știi că te poți retrage în zona aia. Pot să-ți dau exemplu. În ultimele 6 luni m-au atras și influențat mai mult statuile, piatra, deșertul, chestii din Grecia Antică. Și mi-a venit ideea să fac statui cu oameni, deci  m-am întrebat „cine ar merita statuie”. Am făcut un poll pe Instagram, o figură publică care să merite statuie. Și din lista care a ieșit de acolo, periodic fac câte un artwork cu o persoană de la noi care merită o statuie. E un soi de colac de salvare pe care mi l-am aruncat înainte. Dacă simt că nu am o idee măreață, pot să lucrez la vizualurile astea. 

Deci pe de o parte mi se pare natural să ai perioade în care nu eșți foarte creativ. Dă-ți timp… dar definește-ți dacă e doar lipsa de chef, sau chiar e nevoie de pauză. Mi se pare mișto să ai niște ași în mânecă, niște proiecte la care să poți lucra pasiv; ca mintea ta să poată fi în altă parte dar mâna ta să meargă pentru că tu știi deja ce trebuie să faci acolo.

Giulia: Mai avem o altă întrebare: „Consideri că studii superioare în domeniul publicitar sunt imperios necesare pentru o carieră în domeniu? Sau ajunge dorința și pasiunea pentru a excela?”

Paul: Mult mai degrabă a doua. Vorbește un om care face publicitate de 8 ani de zile terminând liceu de mate-info și facultate de geografie fără niciun fel de master, și fiind creative într-o agenție. Ajută să faci o facultate în domeniu, să știi niște baze, să ai o compoziție (artistică) că lumea, să ai niște referințe…eu simt că nu am lucrurile astea, însă nu simt că nu se poate fără. Întotdeauna o să primeze drive-ul și ideea că „vin aici ,nu știu nimic, dar vreau să fac ceva, să învăț să fac”. Oamenii contează, și indiferent de ce ai tu că om,  contează în esență să fii pregătit pentru ce vrei să faci. 

Eu unul strict pe partea de design când caut om, nici nu mă uit la școala făcută. Mi se pare chiar mai mișto când vii dintr-o chestie cu totul remote, pentru că înseamnă că în mod activ tu vrei să faci un shift în viața ta, deci o să-ți dai mai tare interesul. Ajută (studiile), să vezi oameni din domeniu care să vorbească cu ține, normal că vii altfel pregătit „la masă”. 

Dar niciodată  nu am simțit că face așa de mare diferență cât să zic că „vreau să fac publicitate, am făcut 3 ani de facultate, fie fac încă 3 ani de facultate în domeniu, fie nu intru” . Dacă vreți bateți la ușă, sau nici măcar nu bateți, dați cu ușa de pământ și ziceți că ați intrat.

Articol redactat de Voinopol Cosmin-Marian

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.