Te-ai gândit până acum că poți găsi inspirația, dar și sfaturile din domeniul de care ești pasionat, chiar pe pagina Sfertul Academic? Ei bine, prin Creative Camp, acest lucru este posibil!

În penultima zi de Creative Camp, a avut loc interviul în cadrul căruia a fost invitată Ana-Maria Ciobanu, reporter la DoR, publicația populară în rândul cititorilor prin originalitatea și transparența sa. Am povestit cu Ana despre jurnalism, studenție și pasiuni, interviul integral putând fi urmărit pe pagina de Facebook ”Sfertul Academic”.

Întrebările adresate, precum și răspunsurile primite, curg de-a lungul acestor linii:

1. Povestește-ne puțin despre tine și viața ta profesională. 

Sigur, sunt reporter pentru revista DoR, pe care o cunoașteți probabil și sub numele de Decât o Revistă, independentă, pornită acum mulți ani de colegii mei din București, care între timp s-a transformat și în spațiul online, unde facem și podcasturi. Ceea ce nu s-a schimbat în toți acești 13 ani de existența DoR este că noi credem în ideea de jurnalism lung, narativ, adică, credem în ideea de realitate povestită, ținem foarte mult la modul cum prezentăm și redăm informațiile, sub formă de poveste. Eu scriu la DoR, din anul 2011, când am început să fiu colaborator, iar înainte de asta am fost studentă la specializarea Comunicare, iar încă din liceu eram clovn de petreceri pentru copii și spiriduș, iar astea au fost primele mele job-uri, iar mulți ani după studenție am continuat să fac animale din baloane în paralel cu reportajele, pentru că îmi plăcea foarte mult. Din clovnerie, mi-a rămas vocea mai mult sau mai puțin pițigăiată, am încercat să o controlez dar se duce în acea zonă. Ceea ce fac eu, este o muncă de reporter, care presupune să caut povești, să le ascult, să le spun mai departe în forme diferite, uneori în scris, alteori online și chiar audio. Până acum, am făcut la DoR , trei podcasturi , primul fiind în 2017 , care se numea  *Satul Mădălinei*, apoi împreună cu colega mea Oana Sandu am realizat un podcast care se numește *Mame*, prin care am explorat relația dintre maternitate și carieră, iar cel mai recent anul acesta am lansat împreună cu colegii mei un podcast care se intitulează *Obiceiul Pământului*, și care explorează împreună cu comunitățile rrome, memoria de anii de sclavie rromă în țările române. Cam asta fac eu, deși sună pompos, am un carnețel în mână și un pix, cu care încerc să înțeleg și să notez toate poveștile de care mă lovesc.

2.  Cum te-au ajutat studiile pe parcursul carierei profesionale? 

Mărturisesc că, mi-am dat seama mai târziu cât de mult m-a ajutat Facultatea de Comunicare și Relații Publice pe care am urmat-o la SNSPA. Cred că, la 19-20 de ani, mi se părea că totul este prea general, că parcă învăț din toate și totuși nu știu absolut nimic, și probabil că nu știam să stau prezentă în anii aceia, să fiu pur și simplu curioasă, să realizez cât de benefic este să înveți din toate. Am avut această curiozitate mereu și cred că nu poți fi jurnalist fără să fii interesat de oameni, de probleme, de spații, să fii curios să le descoperi. În facultate cred că mă simțeam puțin fără scop și mergeam la foarte multe cursuri și conferințe sperând că îmi voi găsi acel ceva al meu, pentru că nu știam exact ce o să fac. Visul meu fusese să fiu actriță de teatru, însă picasem admiterea la această specializare și am ajuns la Comunicare, iar atunci îmi căutam rostul. Am ajuns la un curs de jurnalism narativ ținut de Cristi Lupșa la centrul pentru Jurnalism Independent, și atunci mi-am dat seama că mi-ar plăcea foarte mult să fiu omul care intră în casele unor străini și le descoperă poveștile de familie.

3. Cum ai ajuns să activezi ca reporter la DoR?

Cum spuneam, după cursul de jurnalism narativ, mi s-a părut că e genul de meserie pentru care aș da orice să poată fi jobul meu, să umblu prin toată lumea și să vorbesc cu oameni, dar eram în același timp  și foarte speriată. Mi se părea că nu voi avea niciodată o idee suficient de bună s-o găsesc, s-o documentez și s-o scriu. Abia atunci realizam că ce credeam eu că e scrisul frumos nu e în niciun caz scrisul învățat în generală și nici scrisul ăla rece, aveam nevoie de „o scriitură vie”, pe care să o dobândesc în timp. 

Vreme de 3 ani am căutat povești și le-am scris, indiferent dacă eram plătită sau nu. Mi-am făcut chiar și un blog, unde target-ul era să scriu măcar odată pe săptămână , pentru a-mi îmbunătății scriitura, și să am niște constanță. Scriam despre orice se întâmpla, de la călătorii, la filme, piese de teatru, lucruri care se întâmplau prin oraș. Apoi, întotdeauna pentru mine norocul a fost reprezentat de oamenii care au crezut în mine, unul dintre ei fiind actualul meu editor, Cristi Lupșa, cu care am lucrat încă de la început și care a avut încredere în mine să-mi dea texte pe mână, când eu nu știam mai nimic. Un alt om care mi-a fost aproape a fost Cristina Bazavan, care atunci era redactor șef al revistei *Tabu*,  care din senin mi-a trimis un mail, și mi-a dat șansa să documentez o poveste de la Jocurile Olimpice de Iarnă, când patinatorul Zoltan Kelemen ne reprezenta la patinaj artistic. Cristina, a avut încredere să mă trimită tocmai la Miercurea Ciuc să văd Jocurile de Iarnă împreună cu familia sportivului și a fost o experiență minunată. Așa că am exersat, am exersat, ceea ce însemna că trimiteam mail-uri cu idei multe, din care poate una era bună. Am încercat să fiu disponibilă și serioasă, cel puțin așa credeam eu la vârsta de 20 de ani. Am ajuns în carieră din aproape în aproape, iar la DoR, în primii ani scriam 1-2 texte pe an, până prin 2013 DoR neputând să plătească colaboratorii fiind o revistă independentă, fiind multă vreme freelancer, până am simțit că mi-am găsit locul și că vreau să fiu doar acolo.

4. Cum ai defini termenul de *Scriitură vie*?

Da. Cred că e o combinație între a avea o voce a ta și a emula o voce a altuia. În timp, începi să îți dai seama cum sună vocea ta . Pentru mine scriitura vie este una care nu este monotonă. De asta, îmi citesc textele cu voce tare. Să fie vie, adică ideal să îți facă ce făceau poveștile copilăriei, să simți că ești acolo.

5. Atunci când ai nevoie de un moment de respiro, în ce zonă a artei te regăsești cel mai bine?

În foarte multe zone. Depinde destul de mult de starea de spirit. De exemplu când lucram la “Obiceiul Pământului” am avut marea bucurie ca actrița Alina Șerban să aibă premiera spectacolului “Cel mai bun copil din lume” și în același timp eram și reporter, pentru că unul dintre episoade, episodul patru este despre Alina și munca ei. La repetiții și la cele patru reprezentații am plâns cu hohote, dar într-un mod bun. Era plânsul neplâns de care avem nevoie. Deci, la teatru, în muzică la lăutari, unde poți să dansezi, să te bucuri și să te conectezi la niște lucruri care sunt mult mai vechi decât tine. Un alt loc în care mă regăsesc, este când merg la concertele IRIS, care rămâne formația sufletului meu încă de la 12 ani. Sper ca pandemia să ne lase în pace și să pot să mai simt asta.

6.  Ce crezi că lipsește în jurnalismul din România?

Nu cred neapărat că lipsește ceva, pentru că, Slavă Domnului, avem o presă independentă solidă. Alte publicații au dispărut între timp și îmi pare tare rău. Nici nu știu dacă vom mai trăi momentul acela de piață media în care vor costa bani pentru foarte multe nișe, într-o vreme simțeam asta și la DoR. Oamenii își doresc foarte mult de la un produs când se atașează de el. Poate unii au nevoie de un produs intelectual, care să fie utilizat într-un fel anume, alții au nevoie de produsul ăla cool și avangardist care e mereu înaintea curentului și îți zice ce urmează, alții au nevoie de o revistă foarte bună de film, teatru, rock și tot așa. 

Mi se pare că internetul ni le dă toate, și îmi place foarte mult GEN, apropo de voci tinere. Cred că avem nevoie de mai multă diversitate și de reprezentare a diversității în produse culturale și produse media, și mi-ar plăcea tare mult să existe podcast-uri reviste, platforme online, ale unor tineri rromi care să se autoreprezinte și să vorbească despre cum văd ei lumea. În general cred că lipsește reflectarea diversității, în peisaj independent deseori abordăm și asta, dar în presa mainstream e nevoie de mult mai multă diversitate de voci, vârste.  

7. Care crezi că sunt cele mai mari dificultăți pe care le pot întâlni jurnaliștii la început de drum?

Pentru mine la început de drum, a fost sigur frica și lipsa de încredere în mine. E aproape bolnăvicioasă. Îmi notam în carnețel ceea ce urma să spun la telefon. Îmi era foarte frică că voi fi refuzată și nu înțelegeam ceea ce știu acum: faptul că e absolut ok să fii refuzată. Și acum nu iau refuzurile personal dacă nu mă gândesc că am greșit ceva și accept că pot greși, îmi asum, dar e absolut normal să primim refuzuri, mi se pare absolut firesc ca oamenii să nu vrea să vorbească cu jurnaliștii. Poate din cauza experiențelor pe care le-au avut în trecut sau pentru că doresc să își păstreze intimitatea, oricât de bună ți s-ar părea ție ca jurnalist povestea aceea. Îmi era foarte frică de eșec și, cred, că la început de drum aș fi vrut să am încredere să încerc să scriu și articole mari, pentru că citeam foarte mult reportaje americane care au luat premiul Pritzker sau Național Magazine Awards, reportaje scrise de jurnaliști care aveau 40-50 de ani, și eu mă gândeam că trebuie să găsesc o astfel de idee să o scriu. Mi-ar fi plăcut să știu că este important, să îți asculți generația și nu doar oamenii ca tine. Să călătorești, să vorbești cu persoane și să crești treptat. Pentru că, oricât ai vrea, sunt subiecte pe care nu poți să le faci într-un fel la început. 

În rest să știe că nu se va îmbogăți din meseria asta, dar trebuie să fie pregătit să accepte asta, să fie pregătit să găsească alternative de bani. Pe lângă asta, organizarea și disciplina contează foarte mult ca să nu te pierzi când documentezi ceva să îți rescrii interviurile, să îți organizezi notițele, să îți organizezi informația, să ai o formă de control asupra mediului în care lucrezi și să ceri ajutorul, ceea ce eu nu am știut niciodată.

8. De unde îți iei inspirație pentru a crea conținut?

Cred că am simțit asta și acum 10 ani și o simt și în prezent. E aproape ca un mușchi care se dezvoltă, cred că orice e o poveste. Chiar cred că orice om pe care l-aș întâlni pe stradă și am crea o relație este o poveste. Cred cu tărie că fiecare dintre noi are o poveste de spus, din care restul am avea de învățat. Inspirația mea este să opresc acest mușchi care se extinde, și să încerc să fiu mai degrabă atentă la nevoile legate de povestea scrisă. Inspirație sunt oamenii cu care vorbesc, foarte foarte mult. 

9. Sfaturi despre o carieră de succes în jurnalism?

Să citești foarte mult. Ăsta cred că e unul dintre sfaturi, pentru că cititul îmbunătățește scriitura, literatură, articole, cât mai multe produse culturale, ca să știi pe ce lume ești, să îți dezvolți ușurința de a vorbi cu oamenii și de a fi real interesat să îi asculți. Meseria aceasta nu este despre tine și cum călătorești, ci rolul tău este să asculți și să reflecți ceva, și atunci oamenii trebuie să simtă că îi asculți și, ideal, din perspectiva jurnalismului pe care îl fac eu, oamenii să se simtă ascultați, validați, să nu îi traumatizeze. 

Și că să îți găsești un mentor, cu care să vorbești despre scriitură sau un grup de oameni pasionați, să vorbești cu ei. Adică să îți găsești un editor. Dacă lucrezi într-o redacție și nu ai un editor, să cauți omul care atunci când citește un text să îți spună ce a simțit.

Acestea au fost întrebările puse în live-ul ținut pe pagina de Facebook “Sfertul Academic, Ana-Maria Ciobanu explicând la fiecare punctul său de vedere și acordând sfaturi în funcție de problematica pusă. Răspunsurile sale complete se pot găsi pe live, care se poate viziona în continuare.

Articol redactat de Andrei Șoșa

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.